TOTUL PENTRU LAURA

Ea s-a nascut la patru zile dupa invazia rusa.

Deja se hotarasera ca ea sa se numeasca Laura.

Bebelusul avea 50 de cm si a fost nascuta de o mama surogat ucraineanca – pentru un cuplu norvegian.

Cuplul nu poate avea copii in mod natural. Mama a avut o boala de cancer care o impiedica sa fie fertila si sa poata naste copii.

Laura se naste cu doua saptamani inainte de termen. Este sanatoasa si aproape neobisnuit de linistita.

La clinica de mame-surogat din capitala ucraineana, copii sunt asezati in patuturile lor, aliniate la linie.

Dar lipseste ceva.

Mamele-surogat au disparut. Tatii sunt in afara posibilitatii de a fi acolo.

Si nimeni din viitoarele mame ale copiilor nu este in apropiere.

Acesti noi micuti oameni sunt ingrijiti de asistenti medicali pediatrici profesionisti, care ii hranesc, ii ingrijesc, le ofera apropiere si le schimba scutecele.

Razboiul creeaza teama si stress in clinica de unde urmeaza sa fie luati copiii.

Acelasi lucru este valabil si pentru parinti. Cel mai mult si-ar dori sa isi vada bebelusii, sa-i ridice si sa-i tina strans la piept.

Ce vor face acum?

In Rogaland, familia tocmai a fost instiintata ca totul este in ordine cu Laura.

Dar in ce masura este Laura in siguranta? Timp de patru zile, in Ucraina au bantuit atacuri mortale cu artilerie si rachete, stare de urgenta si haos.

Familia cunoaste un alt cuplu care se afla in Kyiv, dar care nu au avut inca acces la bebelusul lor surogat – nascut in aceeasi zi cu Laura.

Au luat legatura cu cuplul respectiv, cu ambasada, cu clinica si cu alte familii cu copii nascuti din mame-surogat.

Nimeni nu vede vreo solutie.

Deja din acea zi intunecata de joi, 24 februarie, tatal intelege ca izbucnirea razboiului inseamna probleme pentru intreaga lume, dar si pentru micuta lui familie.

– Lumea a luat-o razna. Toate scenariile posibile mi-au trecut prin cap. Ne-a fost teama, dar am incercat sa ramanem cat am putut de rationali, spune tatal in dialog cu VG.

Parintii inteleg ca nu pot face mare lucru – altceva decat sa incerce sa primeasca cat mai mult informatii.

Am putea reloca o mama surogat aflata in ultima faza a sarcinii din Kyiv? se intreaba ei.

Dar femeia ucraineana are o fetita de trei ani. Nu va fi atat de simplu. Si nu va fi bine nici pentru ea, concluzioneaza ei.

Acasa, in bucataria din casa moderna in care locuiesc, tatal cauta disperat solutii. Nici el si nici mama nu doresc ca numele lor sa fie dat publicitatii in acest reportaj.

Cuplul cunoaste procedura inca de dinainte. Si fiul lor, care acum va deveni fratiorul mai mare al Laurei, a fost nascut de o mama-surogat din Ucraina.

Dar cu razboiul nu au deloc experienta.

Pana la urma reusesc sa ia legatura cu clinica din Kyiv: Mama surogat a fost mutata intr-un adapost anti-bombe, in imediata apropiere a clinicii de nasteri.

Termenul nasterii se apropie, termenul fiind la data de 11 martie.

Cateva zile mai tarziu, cuplul primeste un e-mail:

Felicitari, aveti o fetita.

– Era ireal. Fetita noastra se nascuse, spune tatal.

Nasterea fetitei insemna si o schimbare de ritm. In pantecele mamei surogat, fetita era in siguranta. Acum, dintr-o data totul devenise real.

De la clinica, tatal primeste asigurari ca bebelusii se afla intr-unul din saloanele de copii ale clinicii Bio TexCom din Kyiv.

In acelasi timp, parintii din Rogaland simt ca asistentii pediatrici din capitala bantuita de razboi vor trebui sa ia decizii.

Ori sa renunte la propria lor siguranta. Ori sa renunte la siguranta bebelusilor pe care ii aveau in grija.

Precum micuta Laura.

Parintii sunt nedumeriti. Ei spera ca asistentii pediatrici „vor alege corect” petnru ei si pentru Laura.

Dar este un risc pe care nu si-l pot asuma.

Ei incep sa se gandeasca la alternative aparent lipsite de speranta, dar totusi posibille.

Parintii iau legatura cu multi oameni care cunosc pe cineva care cunosc pe altcineva: ambasade, organizatii umanitare, Ministerul de Externe si companii de securitate.

VG – care are o echipa de reporteri in Kyiv – este, de asemena, contactat.

Dar lucrurile par intunecate. Progresul este minim.

Acum tatal primeste o tot mai mare pornire launtrica in sinea lui:

Mergi acolo si adu-ti singur copilul.

– A fost foarte greu. La inceput am incercat sa aflam ce am putea face. Din punct de vedere emotional eram terminat.

Somnul era dificil. Si in timpul noptii, mintea lucra la capacitate maxima.

– Putinele informatii pe care le aveam de la clinica erau ca copilul era pregatit sa fie luat de noi, doar de noi – de nimeni altcineva.

Aceasta ultima informatie vorbea cu tarie in favoarea aducerii Laurei pe cont propriu.

Intr-un interviu cu New York Times, unul din asistentii pediatrici de la aceeasi clinica a exprimat in cuvinte dilema angajatilor:

Desigur, nu putem parasi bebelusii, a spus Ludmila Yashenko (51 de ani)

Sotul ei si doi fii, toti soldati in armata Ucrainei, i-au cerut sa paraseasca Kyivul.

– Ei vor sa plec, dar nu pot sa-mi parasesc colegii. Nu pot sa parasesc acesti bebelusi si locul meu de munca pana situatia nu se normalizeaza, a declarat ea in interviul acordat NYT.

In Rogaland, cuplul discuta variantele daca unul sau ambii sa plece in Ucraina – sau daca cineva ar putea sa le aduca fetita.

Suntem dispusi sa ne asumam riscul ca fiul nostru sa creasca fara parinti – sau fara tata?

Se sfatuiesc cu mama tatalui. Ei ii este foarte teama. Ea nu doreste ca fiul ei sa plece in Ucraina.

Dar ea intelege repede ca familia se gandeste sa calatoreasca spre Varsovia, in Polonia, ca o statie intermediara. Bunica se ofera sa aiba grija de baietelul de doi ani.

Un coleg al tatalui, care este fost militar, le da si el sfaturi. El ii roaga sa se gandeasca la copilul pe care il au deja – si considera ca nu ar trebui sa plece la Kyiv.

Ambasada norvegiana din Kyiv le spune practic acelasi lucru.

Dintr-o data lucrurile se precipiteaza. Laura se naste luni, 28 februarie.

Doua zile mai tarziu, cuplul se afla acasa in Rogaland intr-o videoconferinta cu o companie de securitate care ar putea avea o retea in Ucraina. Si care i-ar putea probabil ajuta.

Compania de securitate le recomanda sa plece cat mai urgent la Varsovia. Si asa si fac. Joi dimineata la ora 6.00, toata familia se afla in avion. Si bunica merge cu ei.

Tatal este tot mai pregatit ca va trebui sa intre in Ucraina. Se apropie luarea unei decizii. Asta pare sa fie singura posibilitate.

Calatoria spre Varsovia devine una foarte deosebita. Mai tarziu, tatal are nevoie de pauze cand vorbeste despre aces episod:

– De fiecare data cand ma uitam la sotia mea, la fiul meu, la mama mea, ma lovea acest gand: Asta poate fi ultima zi pe care ii am alaturi de ei.

Intr-un timp foarte scurt, cuplul trebuie sa ia niste decizii foarte dificile.

Dilema a ramas aceeasi. Dar au luat totusi o decizie: Nu pot sa riste ca fiul lor sa ramana orfan de ambii parinti.

De aceea mai ramane doar o ultima intrebare:

– Sunt de acord sa isi asume riscul ca baiatul ar putea creste fara tata?

Tatal lasa intrebarea sa pluteasca in aer. Practic, raspunsul este da.

Mintal, el luase deja decizia in ultima seara de-acasa – dupa video-conferinta. El trebuia sa mearga in Ucraina.

– Am sperat ca nu va fi nevoie sa merg. Dar a devenit clar pentru mine ca era cat se poate de probabil ca va trebui, spune el.

In Varsovia, familia a fost dusa la un hotel. Dar camerele de hotel erau comandate doar pentru sotie, bunica si baietelul lor.

Ideea evidenta era ca barbatul, al patrulea din grup, sa mearga cu cineva de la compania de securitate in Ucraina.

El a facut planuri si pentru asta. Tatal are cu sine un rucsac mare cu haine de iarna, cateva power bank-uri pentru a-si putea incarca telefonul mobil, batoane de energie si ceea ce are nevoie bebelusul: lapte praf, scutece si termosuri pentru apa fiarta.

Familia se cazeaza la hotel. Si li se spune sa astepte un telefon.

Apuca doar sa comande o pizza de la take away si suna telefonul.

La celalalt capat este o persoana cu acces la o retea de voluntari din Ucraina. Persoana are, probabil, o solutie:

– Un tren de noapte spre Kyiv il poate aduce pe tata in oras a doua zi de dimineata. Cineva il va intalni la gara si apoi vor incerca sa o gaseasca pe Laura.

Tatal simte ca intrebarile arzatoare vin pe banda rulanta:

Sa mearga singur? Cine este este persoana pe care o va intalni acolo?

Si ce se intampla daca persoana respectiva nu va veni la intelegere?

El nu cunoaste orasul absolut deloc – si nici nu si-a facut bagaje pentru a sta mai mult intr-un anumit loc.

Fiecare celula din corpul lui spune ca nu ar trebui sa faca asta:

– In acelasi timp ma simteam ca un mare las sa spun nu la ceva ce putea fi o posibilitate de a o salva pe Laura din Kyiv. Era o situatie groaznica.

Tatal alege sa refuze solutia cu trenul de noapte. Risc prea mare. Prea multe se pot intampla, considera atat compania de securitate cat si un coleg de la munca in care tatal are mare incredere.

A doua zi vine un nou mesaj, de data aceasta pe WhatsApp. Tatal este intrebat daca este de acord sa vina cativa fosti militari de la renumita Legiune Straina Franceza sa il ia cu ei.

Acestia il vor trece pe tata peste granita in Ucraina, acolo va fi intalnit de o alta echipa de fosti „special forces” care opereaza in Ucraina.

Acestia sunt germani si il pot insoti pe tata pana la Kyiv ca sa isi ia bebelusul.

– Am facut o verificare rapida a propriei mele intuitii. Ne-am decis rapid. Asta este solutia.

El pleaca fara sa isi ia ramas bun de la fiul sau si de la mama lui. Bunica iesise la o plimbare cu nepotul in Varsovia, cand el a trebuit brusc sa plece.

Imaginea care il intalneste dincolo de granita, nu o va uita niciodata.

Mii de copii si femei, batrani merg in directia opusa. Cu sine au doar ceea ce pot duce in maini.

Cozile lungi cu oameni care merg pe jos si masini pline care continua sa mearga spre granita la nord de Lviv.

Iar aici e doar unul din punctele de frontiera mai mici.

Dar acum, ei trebuie sa se intalneasca cu cealalta echipa.

Pe un drum izolat pentru tractoare ajung la o casa. O alta masina inchiriata apare pe drum.

Tatal este rugat sa ramana in masina. El vede echipa franceza salutand trei persoane din cealalta masina. Ei vor prelua de-aici.

Tatal ii saluta rapid pe soldatii germani. Se aseaza langa ei. Dar au nevoie de odihna pentru urmatoarea etapa.

In acest moment erau de 50 de ore pe drum, non-stop.

Au ajuns la ceva ce parea sa fie un hotel – o cladire veche de prin anii 60 si care nu parea sa fi fost intretinuta deloc.

– Nu era calduta deloc acolo. Aveam un pat in care sa dorm, dar am dormit cu hainele pe mine – fara plapuma, doar cu un cearsaf peste mine, descrie tatal conditiile.

Aproximativ in acelasi timp, sotia lui reuseste sa intre in contact cu clinica surogat din Kyiv. Ea le spune ca sotul este pe drum pentru a lua bebelusul.

Clinica reactinoeaza cu consternare.

– Impresia mea era ca nu ma credeau. Pana la urma au inteles ca se intampla in realitate, spune mama.

Mamei i s-a spus ca mai multi dintre bebelusi fusesera evacuati la Lviv. Laura nu se afla printre ei.

Bebelusul fusese mutat intr-un complex rezidential dintr-un cartier al Kyivului.

Planul tatalui si al echipei germane era sa intre si sa iasa din capitala in aceeasi zi – pentru a evita interdicitia de circulatie.

– Daca erai pe drum dupa intrarea in vigoare a interdictiei, erai in fapt un suspect. Si atunci riscai ca fortele ucrainiene sa te opreasca, in cel mai bun caz. In cel mai rau caz: te impuscau, spune el.

In masina inchiriata ai aud bubuituri si explozii ale bombelor, rachetelor, obuzelor de artilerie. Drumurile sunt aproape pustii in relieful plat.

Duminica au reusit sa ia legatura cu un jurnalist ucrainean care a plecat insusi in zona din Kyiv in care se afla complexul rezidential unde a fost mutata Laura.

Jurnalistul a batut la usi, a vorbit cu oamenii si, pana la urma, a gasit apartamentul in care fusese mutata Laura.

– Ni s-a spus ca putem veni si sa o luam de-acolo, de la apartament. O tona de greutate a cazut de pe umerii mei, spune tatal.

In timp ce ei merg mai departe spre Kyiv, li se spune ca trupele ruse se apropie tot mai mult de capitala, cu fiecare ora care trece. De mai multe ori sunt nevoiti sa isi modifice traseul.

Orasul are acum doar o mica deschizatura sigura spre sud. Celelalte porti de intrare in oras sunt prea periculoase.

Li se comunica sa intre pe un drum care trece pe langa baza aeriana Vasylkiv. Dar apoi primesc un alt mesaj in care li se comunica ca baza aeriana fusese lovita de opt rachete, mai devreme, in cursul zilei.

Ei aleg un alt drum.

– Daca am fi ajuns mai devreme, ne-am fi aflat in zona cand a fost lovita baza.

Acum au o intarziere de trei ore. Lupta imptriva cronometrului se intinde:

Ei calculeaza ca vor ajunge la clinica in jurul orei 18.00.

La ora 20.00 incepe interdictia. Pana atunci trebuie sa fie iesiti din oras.

Pentru a reusi acest lucru, nu pot pleca mai tarziu de ora 19.00. Au doar o ora la dispozitie.

Tot mai multe puncte de control la care trebuie sa se opreasca pentru a se legitima. La unele din ele toti cei din masina sunt supusi la adevarate interogatorii.

– Oamenii cu arme incarcate atintite spre noi. Am vazut ca fostii soldati din masina erau si ei infricosati la unele din aceste puncte de control. Era o situatie teribil de stresanta, spune tatal.

Deocamdata au reusit sa ramana in timp. Aproape de ora 18.00 , duminica 6 martie, au intrat in Kyiv.

Au gasit complexul de locuinte unde au fost plasati copiii.

Dar cu cine sa vorbeasca?

– Am vazut doar un bloc mare de locuinte. In timp ce cautam apartamentul, auzeam continuu explozii ale bombelor si rachetelor.

La telefon, ei roaga pe una din femeile care lucreaza pentru clinica surogat sa iasa in fata etajului la care se afla bebelusii.

Pana la urma au gasit adresa corecta. Mai au doar o jumatate de ora pana la termenul limita pentru a evita interdictia.

Cliica pare sa se fi pregatit ca barbatii vor dormi acolo. Dar asta nu era o optiune. Kyivul poate ajunge sa fie incercuit in cursul noptii. Ei le spun angajatilor ca vor trebui sa plece cat mai repede posibil.

Iar atunci li se cere, brusc, sa faca un test corona.

– We havo no time! spune tatal (Nu avem timp!)

Testul este din fericire rapid. Sunt dusi la o scara intunescata. Se descuie o usa.

Intr-un apartament, bebelusii sunt intinsi unul langa altul. Angajatele au grija de ei. Au scutece, echipamente pentru copii, frigider si lapte praf.

Documentele Laurei au fost aduse si predate. Totul este in ordine.

El pune bebelusul intr-o geanta de transport. Geanta este galbena si albastra, desigur.

Timp de doua minute, tatal isi poate imbratisa fetita. Lacrimile curg.

– Iar apoi trebuie sa o luam la drum.

Impreuna cu echipa germana, tatla fuge inapoi la masina cu Laura in geanta.

Ora este 18.45. Dar un sfert de ora mai au pana la termenul limita pentru evitarea interdictiei.

Au reusit.

Planul este sa iasa din Kyiv si sa plece spre Varsovia intr-una. Ei aleg in continuare rute alternative, drumuri mai laturalnice, unele cu gropi in asfalt, altele doar cu pietris.

Masina se scutura. Tatal isi tine copilasul strans in brate, ca sa-i protejeze gatul.

Masina inchiriata devine si camera de ingrijire, dormitor si sufragerie in acelasi timp.

Politia si armata ii opresc de mai multe ori. Germanii au, in mod vizibil, emotii. Sunt escortati de politie de mai multe ori.

– Asta nu era neaparat ceva pozitiv. Putea fi inteles ca si cum urma sa fim arestati la fel ca si cum ar fi putut fi o masura de securitate, spune tatal.

La unul din punctele de control au fost intrebati de ce aveau cu ei un bebelus.

Tatal a prezentat documeteul care, in sine, era fara valoare in aceasta situatie, o hartie pe care erau trecute lungimea si greutatea bebelusului.

Dupa o ora, totul este ok. Dar sunt avertizati in mod cat se poate de clar sa nu mearga mai departe.

Ei risca sa fie impuscati pe drum.

Grupul este escortat la un hotel in Bila Tserkva, la aproximativ 80 de kilometri de Kyiv.

Orasul a fost folosit ca o artera de tranfer pentru arme si echipament militar. De curand a fost expus la bimbardamente, afla tatal de la sotia lui din Polonia.

Barbatii stiu ca nu au alte optiuni. Se vor adaposti si odihni acolo.

Laura si tatal ei primesc camera cu ferestre.

Ceilalti din echipa primesc o camera separata.

Ei vin la camera tatalui si a Laurei cu o vesta anti-glont si niste placi de metal.

Tatal pune geanta cu fetita in ea jos, pe podea. Pe o parte pune placile de metal, ca o forma de protectie.

El insusi se intinde langa geanta pe cealalta parte. Langa el este patul, pe care l-a plasat in asa fel incat sa ii protejeze dinspre fereastra.

Daca ar fi sa se intample ceva, eventuale schije vor trebui sa treaca prin pat, prin placile de metal si prin vesta anti-glont, inainte sa ajunga si la fiica lui.

Asta este prima noapte a Laurei impreuna cu tatal ei.

Nu apuca sa doarma prea mult. Bebelusul este nelinistit. Tatal adoarme pe la ora patru dimineata. Planul este sa plece mai departe la ora sapte.

Pe la 06.30 se declanseaza alarma. Prin difuzoare se dau mesaje in limba ucraineana. Norvegianul nu intelege nimic. Apoi vin mesajele in engleza. Alarma anti-aeriana.

Trebuie sa evacueze cat mai rapid posibil.

– A trebuit sa impachetez totul ingraba, sa cobor cu laura in adapostul anti-bomba si sa ascult pana sunetul alarmei a incetat.

Acum eraun din nou pe drum. La unul dintre punctele de control, un avion de vanatoare a trecut pe deasupra lor. Apoi au auzit bubuiturile bombelor, nu departe de locul unde se aflau.

Au trecut de Bila-Tserkva. Incet, departe de a fi siguri, se aprope de granita poloneza.

Distanta de 200 de kilometri pana la granita si apoi mai departe, pana la Varsovia, le va lua aproximativ 30 de ore de mers – fara sa doarma peste noapte.

Tot timpul intalnesc puncte de control. Continua sa mearga pe rute alternative pentru a evita locuri care sunt atacate, drumuri inchise sau mutari de trupe.

Cei trei germani din masine sunt in contact cu alte echipe care opereaza in Ucraina. Isi dau unii altora informatii valoroase si partajeaza informatii intre ei pe parcurs.

Doi dintre ei fac cu schimbul la condus. Al treilea coordineaza si comunica la telefon.

In spate, bebelusul este linistit cea mai mare parte a timpului.

Dar, razboi sau nu, un bebelus are nevoie de mancare si de scutece.

Prima data cand s-au oprit a fost la o benzinarie izolata.

– Totul era intunecat. Am stat acolo doar la lumina din habitaclu. Apoi, dintr-o data am vazut ca se apropie de noi niste lumini de lanterne care veneau din padure.

Tatal s-a speriat:

– Or fi rusii? Sau sunt ucrainieni?

Sunt ucrainieni. Acesta a fost cel mai intens control la care au fost supusi.

Pana si continutul din scrumiera masinii a fost verificat.

Au intalnit mai multe puncte de control, dar intotdeauna li s-a dat voie sa plece mai departe.

Pe cer, ei vad fum. Unele din exploziile pe care le aud, depasesc zgomotul motorului.

Ei merg, de fapt, printr-un razboi.

Punctul de frontiera de la granita cu Polonia nu este unul din cele mai aglomerate. Cu toate acestea insa, randul de refugiati este de mai multi kilometri.

Pe bancheta din spate, tatal a infasurat-o pe laura intr-o patura, ca sa ii tina de cald. Se apropie de granita. Laura doarme.

Ei cad de acord sa nu vorbeasca despre ea. Sa se prefaca ca nici nu e in masina.

Dar nu vor minti. Daca vor fi intrebati, vor confirma ca au cu ei un bebelus.

Barbatii se folosesc de un pic de umor negru. Ei discuta daca patru barbati, nebarbieriti, transpirati, cu parul nespalat, inghesuiti intr-o masina – cu un bebelus in brate, – ar fi un motiv intemeiat de a pune intrebari.

Acum tatal o acopera pe Laura cu paturica, cu mare atentie. Si capsorul ei, aprope fara par, este acoperit.

Agentul de frontiera se apropie de usa soferului, se apleaca la nivelul ferestrei si cere pasapoartele.

Primeste rapid patru pasapoarte. Unul norvegian si trei germane.

Micuta Laura nu are inca pasaaport.

Celalat barbat de pe bancheta din spate, din spatele soferului, se apleaca in fata, catre maneta schimbatorului de viteze, in mod deliberat. El se preface ca ar vrea sa ia parte la discutia cu granicerul.

Astfel el acopera campul vizual catre bancheta din spate, unde este si Laura.

– Au intrebat de pasapoartele noastre. Nimeni nu a intrebat de bebelus, spune tatal.

Barbatii n-au fost nevoiti sa minta. Si au trecut granita.

Dupa controlul de la granita, au putut sa se mai relaxeze.

– Ne aflam in Polonia. Atunci au inceput sa curga lacrimile, spune tatal.

Parintii au auzit de alte cupluri care au fost oprite la granita si care fizic au fost inchise intr-o camera cu bebelusul timp de 24 de ore.

Ei cred ca au avut un mare noroc.

Pe drum prin Polonia, tatal isi tine fetita in poala.

Sunt la mii de kilometri de noul ei camin din Rogaland. Dar sunt in siguranta.

Iar in Varsovia se vor intalni cu mama, fratele si bunica.

Viitoarea mama a Laurei este tensionata, dar mai mult bucuroasa si usurata cand afla ca sotul si bebelusul au trecut cu bine granita.

Ceea ce se intampla acum este o exeperienta de genul „pisca-ma de brat ca sa stiu ca nu visez” pentru mama:

– Era atat de micuta. Mult mai micuta decat mi-o imaginasem. Iar patutul ei era mult prea mare pentru acest micut omulet. ma gandeam: Este intr-adevar adevarat ca am reusit sa ne scoatem bebelusul de-acolo? Iar ea era foarte linistita si dormea.

Fratiorul mai mare nu s-a prea bucurat dupa ce si-a vazut noua surioara. La inceput a fost gelos datorita atentiei pe care o primeste bebelusul.

Fratiorul mai mare s-a nascut tot dintr-o mama surogat in timpul pandemiei.

– El este bebelusul-corona al nostru. Laura este bebelusul nostru din razboi, spune mama.

Mama si tatal se privesc. Dupa sosirea „acasa” de la Kyiv in Varsovia, au nevoie de un pic de timp doar pentru ei.

Stateam in fata hotelului si plangeam. Doar noi doi. Aveam nevoie de un pic de timp sa ne revenim.

Intorsi acasa in Rogaland, totul pare inca ireal pentru intreaga familie, care are acum patru membri.

– Noi am fost extrem de norocosi. Atat cum s-au intamplat lucrurile, dar si pentru ca am intalnit oameni extraordinari, care ne-au ajutat sa trecem prin asta. Ei stiu cine sunt, spune tatal.

– Suntem, pur si simplu, extrem de recunoscatori.

---

Despre surogatie in Ucraina

• Ucraina este una din putinele tari in care este permisa oferirea surogatiei care cetateni straini
• Conditia este ca noi parinti sa fie casatoriti, heterofili.
• In momentul de fata, aproximativ 500 de femei din Ucraina sunt insarcinate cu copii pe care ii vor naste pentru cupluri straine.
• 14 companii ofera surogatie in Ucraina, dintre care Bio TexCom este cea mai mare.

surse: The New York Times, Bio TexCom

---

sursa: vg.no