Istoria Norvegiei (7)

Partea 7.

ERA VIKINGILOR – partea 4

Perioada: 800 – 1050

Unirea regatelor

Era vikinga a adus cu sine schimbari masive in tarile scandinave, iar la sfarsitul secolului a zecelea regatele scandinave (danez, suedez si norvegian) au inceput sa ia forma.

Sursele istorice france (carolinice) vorbesc despre regi danezi inca din secolul al 8-lea. Regii danezi au fost factori importanti la nord de marele imperiu carolinian aflat sub domnia lui Carol cel Mare, care cuprindea cea mai mare parte a Frantei de azi, Germania, Elvetia si Austria. Danii (danezii) au atacat, au facut comert si au negociat cu vecinul puternic din sud. Nevoia unei aparari impotriva imperiului lui Carol poate sa fi contribuit la consensul sefilor de clan pentru a avea un rege. Pe deasupra puterea regala parea sa sa fi fost legata si de o anumita politica de comert printr-un tringhi, unde Hedeby era orientat spre Marea de Est, Ribe spre Marea Nordului iar Kaupang spre resursele naturale din Norvegia.

De la mijlocul secolului al 9-lea, imperiul carolinian s-a destramat iar organizarea politica si centrele de comert au fost slabite. In acelasi timp dispare si puternicul regat danez din sursele istorice, in asa fel incat exista putine urme arheologice in urma unei puteri centralizate in Danemarca, in jurul secolului 850 pana in 950.

In Suedia, puterea regala era orientata spre Marea de Est unde domina regiunea din jurul centrul de comert Birka iar centrul de putere Uppsala era dominant.

Aceata slabire a regatului danez ar putea sa fi creat un vacuum de putere in regiunea Skagerrak, o rivalitate pentru putere in Viken si a deschis oportunitatea unei acumulari de putere in Vestlandet. In mod traditional se spune ca Norvegia a fost unita intr-un regat de catre Harald Hårfagre, in special legat de batalia de la Hafrsfjord, care in mod traditional este datata in anul 872. Este totusi exagerat sa se afirme ca efectul acestei batalii a fost o prima unire a regatului, deoarece nu existau institutii la sfarsitul secolului al 9-lea care sa poata sa sustina o astfel de politica de-a lungul unei perioade mai lungi. Batalia poate, totusi, sa fi crescut controlul regelui din vest asupra retelelor regionale si asupra resurselor economice. Trøndelag si Nordul Norvegiei, impreuna cu mari parti din zona interioara (Innlandet) si Østlandet ar fi fost in afara domeniului de putere al lui Harald Hårfagre. Aceasta domnie ar fi fost dificil de transferat mai departe urmatoarei generatii, in care fiii aveau drept de mostenire, si nu a fost durabila.

La mijlocul secolului al zecelea, centrul politic de greutate din Scandinavia s-a deplasat spre sud, din nou, spre Danemarca. Gorm Batranul si fiul sau, Harald Blåtann, au construit un centru de putere in Jelling in perioada 950 – 980. Harald Blåtann era initiatorul unei retele de garnizoane militare, numite „trelleborg”-uri, raspandite in tot regatul. Conform legendelor scandinave (saga) contele Håkon Sigurdsson din Trøndelag si contele Harald Grenske din Viken erau in supusii din Norvegia ai lui Harald Blåtan.

In special regiunile Skagerrak si Kattegat par sa fi fost dominate de regele danez, in timp ce contele Håkon controla regiunea Trøndelag destul de independent de Harald Blåtann si fiul sau Svein 1. Tjugeskjegg. Asta s-a intamplat i special in urma infrangerii suferite de o mare flota daneza in lupta cu contele Håken in 986, in batalia de la Hjørungavåg. Regii danezi au continuat sa fie parteneri de aliante importanti pentru cei care rivalizau pentru puterea regala in Norvegia o perioada indelungata, chiar si dupa sfarsitul erei vikingilor.

Unirea regatelor din Scandinaia reprezinta probabil o conditie substantiala pentru expeditiile organizate impotriva Anliei la sfarsitul secolului al zecelea si inceputul secolului al 11-lea. In timpul asediiilor, de exemplu cel al Londrei, au fost platite sume mari de rascumparare, „danegjeld”, pentru ca zonele engleze sa fie protejate de armatele scandinave, in special cele daneza. Atat Olav Tryggvason cat si Olav Haraldsson au acumulat resurse economice, onoare de razboinici si retele de influenta un urma faptului ca u participat la aceste cuceriri.

Atacurile au culminat cu subjugarea Angliei de catre regele danez Svein Tjugeskjegg in 1013-1014. In timpul de domnie al fiului sau, Knut cel Puternic (a tinut tronul englez in perioada 1016 – 1035) regatul danez era de fapt un imperiu al Marii Nordului care cuprindea Danemarca, Norvegia si Anglia – pentru o scurta perioada si regatul suedez cu scaunul de domnie la Sigtuna. Acest imperiu al Marii Nordului s-a destramat dup ce fiul lul Knud cel Mare, Hardeknud, a murit in 1042 fara mostenitor. Fratele vitreg englez al lui Hardeknud, Edvard Bekjenneren, a fost instalat ca rege englez, in timp se fiul lui Olav Haraldsson, Magnus cel Bun, a cerut Danemarca.

De asemenea si incercarile de cucerire in partea de vest ale regilor norvegieni, – tentativa lui Harald Hardråde de a cuceri Anglia in 1066 (batalia de la Stamford Bridge) si expeditia spre vest a lui Magnus Berrfott in 1102 – 1103 sunt deseori considerate a fi un epilog al erei vikingilor.

Crestinarea

Sfarsitul erei vikinge este caracterizat prin introducerea crestinismului, intemeierea oraselor si introducerea primelor monezi nationale.

Crestinismul, prin credinta sa monoteista si organizarea sa centralizata si ierarhica, a continut o potentiala intarire a regatului deoarece regele a preluat pozitia de conducator si protector al bisericii. Sub rege erau episcopii care supravegheau preotimea. Contactul si cunostintele despre crestinism merg insa inapoi in timp, inca de la inceputul erei vikinge. Prin comert si asezari, vikingii au intrat in contact cu crestinii si multi dintre scandinavi au primit binecuvantarea primara (inainte de botez) cand se aflau in orase crestine sau vizitau curtea carolina sau cea engleza.

Cel mai cunoscut misionar, Ansgar, a construit o biserica la Ribe si a format o mica adunare crestina la Birka in jurul anului 830. In ultima jumatate al secolului al zecelea, Harald Blåtann a fost botezat si a cerut ca si sefii de clan si contii asupra caruia domnea, precum contii Håkon si Harald Grenske, sa fie botezati. Håkon s-a intors inapoi la religia sa norrona, in timp ce perceptia sa despre paganism pare sa fi fost influentata de crestinism.

Se discuta gradul de constrangere si violenta din partea puterii regale in ce priveste introducerea crestinismului, dar partea politica si cea religioasa erau foarte apropiate. Crestinarea in prima etapa, s-a petrecut prin faptul ca liderii regionali au fost siliti sa se crestineze ca o parte din supunerea lor si ca domnitorii au avut responsabilitatea crestinarii la nivel local. Cel mai timpuriu cimitir crestin este la Faret, in Skien, si poate fi datat la mijlocul secolului al zecelea.

Mai cunoscut la modul general este faptul ca crestinismul a fost introdus prin Codul crestin al lui Olav Haraldsson, care reglementa construirea bisericilor, interzicea paganimsul si obliga populatia sa fie botezata si sa mearga la slujbe. Religia traditionala norrona si crestinismul a co-existat o buna bucata de vreme, pana in secolul al 11-lea, mai ales in partea interioara a tarii. Contii au permis, de exemplu, ca toti sa aiba credinta proprie dupa moartea lui Olav Tryggvason in batalia de la Svolder in anul 1000. In partea de sud a Norvegiei au fost descoperite ultimele morminte traditionale din jurul anului 1070, in timp ce regatul suedez, care avea o cultura vie crestina de la sfarsitul secolului al zecelea, a permis ofrandele oferite zeilor norroni mai multa vreme decat in restul Scandinaviei.

Orasele

Puterea regala a fost in mod indirect si direct un factor important in intemeierea celor mai vechi orase. Nidaros si Oslo par sa aiba radacini inca in perioada secolului al unsprezecelea, probabil spre sfarsitul secolului al zecelea. Probabil au crescut si Skien, Borg (Sarpsborg) si Tønsberg ca orase in aceasta perioada. Acelasi lucru este valabil si pentru Sigtuna in Suedia si Lund in regatul danez. Bisericile devin elemente noi in orase, cultul anterior era mai legat de gospodarie, sala sefului de clan sau locatiile unde se tineau sfaturile de clan.

Mai tarziu, prin infiintarea bisericii, regii aveau sa creeze un factor important de influenta pentru construirea oraselor. Din considerente politice, militare si administrative, regii au dorit sa intemeieze centre cu constructii speciale unde activitatea regala si cea a bisericii, atat in mod direct cat si ca efect rezultat din activitate, au dus la o concentrare a asezarilor. Astfel de centre atrageau activitatea mestesugarilor si a comerciantilor. Probabil regii au lucrat constient pentru a face negotul o sursa de venituri.

Baterea monedelor a devenit in mai mare masura controlata si monopolizata de puterea regala. In Norvegia, Harald Hardråde a fost primul care a a batut o moneda nationala cu continut scazut de argint. Aceasta moneda era bazata pe autoritatea regala mai mult decat pe puritatea metalului. Asta reprezinta trecerea de la o economie a argintului cu punct de greutate pe troc si greutate produsului, la o economie financiara mai urbanizata si centralizata, asa cum se dezvolta in Evul Mediu si in restul Europei.

sursa: Bandlien, Bjørn; Solberg, Bergljot; Røvik, Sissel: vikingtiden i Store norske leksikon på snl.no. Hentet 22. april 2021 fra https://snl.no/vikingtiden