Istoria Norvegiei (8)

Partea 8.

EVUL MEDIU INALT – Partea 1.

perioada: aprximativ 1050 – 1350

Evul Mediu Inalt este impartit intr-o perioada de pace (uneori denumita evul mediu timpuriu) 1050 – 1130, „razboaiele civile” (1130-1240) si „epoca maretiei” (1240-1350). Aceasta perioada a fost una de continua crestere in istoria norvegiana, caracterizata prin cresterea numarului populatiei si cresterea puterii regale si a bisericii.

Populatia a continuat sa creasca in Evul Mediu Inalt. Peste patru mii de gospodarii au fost instalate in aceasta perioada, cele mai multe in zona Østlandet. Plasarea periferica a gospodariilor si resursele limitate arata ca locurile deveneau neincapatoare. In regiuni in care exista mai putin pamant cultivabil, gospodariile erau impartite in unele mai mici. Rud-gård – erau gospodarii care se instalau prin defrisarea sau „curatarea” terenului pentru a-l face cultivabil.

Gospodarille „rud” si impartirea terenului cultivabil pot fi legate si de cresterea ca numar a „arendasilor” in aceasta perioada. Arendasii se deoasebeau de taranii care aveau pamantul in proprietatea lor prin faptul ca plateau o chirie a pamantului unui proprietar, in mod normal o sesime din productie. Arendasii erau recrutati si dintre argati, care au disparut ca o clasa sociala in timpul evului mediu inalt.

Cauza principala pentru acest lucru a fost, probabil, ca era mai profitabil pentru proprietarii de pamant sa inchirieze pamantul decat sa-l cultive cu ajutorul argatilor.

Dupa inchierea expeditiilor vikinge, domnitorii tari s-au indreptat mai mult spre resursele proprii ale tarii. Punctul de greutate economic si politic s-a mutat dinspre Vestlandet spre zona Trøndelag, o zona mai fertila. Vestlandet a continuat sa ramana importanta datorita rutelor de comert de-a lungul coastei, in timp ce Østlandet ca devenit mai importanta spre sfarsitul perioadei cand contactul cu Suedia si Danemarca s-a intensificat.

In perioada de la mijlocul secolului al XI-lea pana in 1130, Harald Hardråde si urmasii sai au fost in siguranta pe tron, dar deseori erau mai multi regi care imparteau puterea. Relatiile dintre acesti regi care domneau in acelasi timp erau de obicei incordate iar puterea lor in societate era limitata, pentru ca domnitorii locali se comportau ca verigi intermediare destul de independente, in aceasta ierarhie.

Batalia de la Minne, una din primele batalei din epoca razboaielor civile, luptele pentru scaunul de domnitor in Norvegia. In batalia de la Minne au invist cei care il sustineau pe regele minor Inge Haraldsson n lupta impotriva varului sau, Magnus blinde. Legenda spune ca tanarul rege a partipat in lupta stand in carca unui unuia dintre soldati. In timpul bataliei a fost ranit de o sageata in spate, ceea ce a dus la invaliditatea lui si la porecla „Garbovul”.

Crestinismul a fost adoptat ca religie in Norvegia la Mostertinget in 1024. In secolul urmatori s-a dezvolatat sistemul „bisericii proprii”. S-au construit o sumedenie de biserici, cele mai multe de catre domnitori pe proprietatile lor private, dar proprietarul bisericii avea un control extins asupra bisericii „sale”. Regii au construit in jur de 50 de biserici mai mari in locatii centrale.

Heddal Stavkirke din Nottoden/Telemark, construita in perioada 1200 – 1300

Nidarosdomen, cea mai mare biserica din nord, construita in evul mediu, a fost construit intre 1248 si 1320

In 1130, regele Sigurd Jorsalfare a murt iar dupa moartea lui mai multe fractiuni au inceput lupta pentru putere. Luptele au devenit mai incrancenate si s-au extins dupa ce Sverre Sigursson l-a provocat pe Magnus Erligsson spre sfarsitul secolului al XII-lea. O perioada de 20 de ani cu lupte intense s-a incheiat cu impartirea regatului in 1202.

Magnus Erlingsson incoronat in 1163, in colaborare cu biserica.

„Perioada maretiei” norvegiene a fost initata cand regele Håkon Håkonsson si-a doborat rivalul, Skule Bårdsson, in 1240. Sub conducerea lui Håkonn, a fiului sau Magnus Lagabøte (rege din 1263 pana in 1280) si fiilor acestuia, Eirik (rege 1280-1299) si Håkon (1299-1319) a existat o perioada de pace in interiorul tarii iar regatul norvegian a fost extins spre Nord (parti din calota nordica) si in vest cu Islanda, Insulele Farøe, Groenlanda si mai mule insule la nord de Insulele Britanice.

Legile pamantului au fost inlocuite de o lege data de Magnus Lagabøte in 1274. Administratia regala – kongens hird a fost puternic extinsa si i s-au dat noi sarcini iar trimisii regelui aplicau puterea regala intr-un mod mai efectiv in comunitatile locale – Magnus Lagabøte a elaborat Hirdskråen – o prima lege a administratiei regale.

Sigiliul regal al regelui Magnus Lagabøte (fata si verso) in 1265.

Prin adunari nationale si sfaturi regale, puterea a fost concentrata mai mult in jurul regelui si a anturajului sau. Immpulsuri din cultura cavalerilor continentarl a facut ca Norvegia sa fie o parte mai integrata in cultura europeana.

Mangus Lagabøte prezentand Legea pamantului.

In 1152/53, Norvegia a avut un arhiepiscop, peste patru episcopi plasati in orase norvegiene si cinci episcopi pe insulele din vest. Introducerea programului de reforma gregoriana a rezultat uneori in conflicte crancene intre puterea regala si biserica, in acelasi fel ca in restul Europei, dar si in ce priveste colaborarea exstina. Spre sfarsitul epocii evului mediu inalt, biserica era cel mai mare proprietar de pamanturi, detinand aproximativ 40 la suta din pamantul tarii.

Episcopul de Uppsala, Henrik cel sfant, in mijloc, cu simbolurile tipice pentru un episcop in epoca evului mediu, capa si toiagul.

In 1319 s-a instituit o comunitate regala intre Suedia si Norvegia, Magnus Erikkson devenind regele comun. Sfatul regal norvegian a demonstrat multa vointa proprie fata de puterea regala si, in perioade, a condus tara fara prea multa implicare din partea regelui.

l mijlocul secolului al XIV-lea, Norvegia se afla intr-o perioada de inflorire. Numarul populatiei crescuse, regatul era intins pana departe in Atlantic. Regatul era pus pe picioare iar comunitatea regala cu Suedia urma sa se incheie in momentul in care regele Magnus, fiul lui Håkon, urma sa ajunga la maturitate in 1355.