Jon Hartvig Børrestad: – Tatăl meu a fost violent

Pentru prima dată, cunoscutul moderator de la TV2 împărtășește experiențe chinuitoare din propia sa copilărie.

– Când am împlinit 15 ani, tatăl meu nu a mai îndrăznit să ne bată, pe mama și pe mine.

Cea mai lungă călătorie și, poate cea mai dureroasă, este în tine însuți.

Qatarul este sinonim cu contrariile: lux opulent și o sărăcie profundă. De ani de zile ni s-au prezentat relatări șocante despre exploatare, abuz și control. Acum, Campionatul Mondial este în plină desfășurare, iar reporterul TV2, Jon Hartvig Børrestad, este unul din mai multe mii de jurnaliști prezenți, ca păpuși și participanți critici, în acest teatru absurd.

Dar, nu este nevoie să călătorești prea departe sau să cauți dictaturi pentru a găsi violențe și abuzuri. O călătorie înapoi, în propria ta copilărie, poate avea același efect și poate fi și lungă și dureroasă.

– Tatăl meu, Odd Børrestad, a fost un om dur. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, un om aspru, din altă generație, dintr-o altă epocă. Avea 55 de ani când m-am născut eu și avea o mână grea.

– Cu o palmă grea, ca în bătaia la fund, cu care a crescut acea generație și și-a educat copiii adesea cu acea metodă?

– Ce să spun? Nu, nu în acel fel. Tatăl meu a fost un om violent. Iar asta m-a afectat și pe mine și pe mama mea, Bjørg. Eu am încercat multă vreme să îi caut scuze și să îl înțeleg: născut într-o casă cu pământ pe jos în Stavern, cu o copilărie grea, luptase în mișcarea de rezistență în timpul războiului. Un om care a trăit o viață aspră dar care și-a croit singur drumul și a ajuns șef al serviciilor sociale și de sănătate.

Bărbatul înalt, pe care îl cunoaștem din emisiunile de sport de la TV face pauze. Pot doar să ghicesc pe unde se află în acest moment: undeva cu vreo 30-40 de ani înapoi în timp.

– L-am evitat. Copiii sunt fericiți cu părinții lor, necondiționat, Privind retrospectiv, am înțeles că ceea ce a făcut, violența și incertitudinea la care ne-a expus pe mine și pe mama mea, a fost greșit. A fost epuizant, în același timp, din punct de veder psihic, să trăiești cu frică tot timpul, o anxietate față de următoarele posibile explozii de violență și față de următoarea lovitură. Ce se va întâmpla data viitoare?

El vorbește cu o seriozitate mult mai mare decât în cunoaștem de pe ecranele TV. Jon povestește despre prietenii săi cărora le era frică să vină în vizită acasă la el și în descrie pe tatăl său, acum decedat, ca un tată ”sever și rece”. Micul Jon nu a povestit niciodată nimănui ce a trăit între pereții casei natale.

– Cei mai mulți copii își iubesc părinții și îmi aduc aminte și de experiențe plăcute, că jucam tenis cu tata sau ne uitam la meciuri de fotbal. Dar acestea erau excepțiile, clipele plăcute cu el erau rare.

Punctul de turnură a venit pe când avea 15 ani. Își amintește cu toate simțurile petrecerea de stradă din vecinătatea în care locuia: tatăl său era într-o confruntare cu mama lui și o altă femeie din vecini și era pe cale să se ”dezlănțuie”, cum se exprimă Jon.

– M-am băgat între ei și i-am spus lui să se liniștească. ”Dă-te la o parte, băiete, până nu pun mâna pe tine” au fost cuvintele tatălui său. ”Da, fă-o”, i-am răspuns. A stat o vreme și m-a măsurat cu privirea de sus până jos, apoi s-a întors și a plecat. Eu eram aproape la fel de înalt ca acum, 194 cm și bine făcut pentru vârsta mea, suficient de mare ca el să înțeleagă că eram mai puternic. Aceasta a fost un punct de cotitură în viața mea, ajunsesem suficient de puternic pentru a rezista fizic tatălui meu. De atunci, nu s-a mai atins niciodată de mine sau de mama.

– Cum te-a afectat?

– Sunt ceea ce sunt în ciuda acelor lucruri, nu datorită lor. Nu sunt deloc violent și m-am îndepărtat de tot ce are de-a face cu tați dominatori.

Bjørg Børrestad nu dorește să vorbească despre experințele acute, dar ne transmite prin fiul ei că este bucuroasă că el vorbește despre aceste lucruri.

”Este bine să se discute despre asta. Un lucru foarte matur și curajos din partea lui Jon, ne scrie ea.

– Mama mi-a spus că este bine ceea ce fac. Eu cred că este important să aruncăm lumină asupra unei chestiuni atât de serioase precum violența sau abuzurile. Este o ocazie bună acum, de a vorbi despre asta, legat de mine însumi și de faptul că sunt prezent la un Campionat Mondial unde și drepturile femeilor în Qatar sunt puse pe agenda de discuții.

Apoi, el face o manevră, o deposedare – nu violentă ci neașteptată și elegantă. Îmi trimite o pasă genială, la care nu mă aștept. Jon Hartvig a transformat sorții nefavorabili ai copilăriei sale, în favoarea sa.

– Creștera dură m-a ajutat. Eram bun să urmez ordine, făcând cum mi-a ordonat tatăl meu și prin urmare, doi ani în Forțele Armate mi s-au potrivit perfect. Eram obișnuit cu vorbele grele și dure și să mă descurc pe cont propriu. Am fost înrolat Batalionul Telemark și am fost trimis în teatrul de operațiuni din Bosnia.

Jon își amintește de o situație din perioada când încă era doar un recrut. El a trebuit să-și întrerupă sarcinile și să se prezinte la biroul căpitanului pentru a recepționa un apel important. A înțeles că era vorba de ceva serios și credea că bunica maternă, care era bolnavă, murise.

– Mă sunase mama. Îmi aduc aminte că m-a întrebat: ”Șezi?” ”Așează-te” Apoi a spus liniștită: ”Tatăl tău e mort.” Mesajul a fost brutal, un șoc, pentru că tatăl meu avea doar 74 de ani. Simțeam că sângele mi s-a scurs din cap și mă țineam cu disperare de scaun. Mi s-a spus să merg la spital ca să-mi iau rămas bun de la el, iar alți colegi au avut grijă de mine și m-au dus până acolo pentru că eu nu am fost în stare să merg singur.

– Și n-ai simțit nicio ușurare?

– Nu, nu atunci. Dar sentimentul de eliberare a venit mai târziu, când jalea și dorul au trecut. Am văzut că și mama și-a revenit bine după ce șocul neașteptat a trecut. Ea a trăit o nouă primăvară a vieții.

În anul 2003 a debutat în emisiunile sportive, o redacție pe care el o descrie ca fiind cea mai buna echipă în ce privește jurnalismul sportiv. Testosteronul era benzina emisiunilor sportive ale TV2, iar adrenalina era uleiul care ungea motorul.

– A fost un mediu jurnalistic dur, unde am debutat eu. A fost un mediu dur, dominat de bărbați. Au existat cerințe mari de competență. Cei mai buni jurnaliști sportivi ai Norvegiei erau în acea echipă: Fin Gnatt, Guro Fostervold, Carsten Skjelbred, Trond Ahlsen și alții și, desigur, Davy Wathne. Se discuta cu voce tare. Trebuia să ai piele de elefant ca să supraviețuiești și să suporți un ton aspru. Iar eu eram obișnuit să fiu comandat încă din copilărie. Am extrem de multe lucruri de la acea echipă. Le sunt recunoscător.

El adaugă că redacția TV2 Sport de acum nu este nici condusă de testosteron, nici nu este caracterizată prin tonul aspru, masculin care a marcat redacția anterior.

– Ce a făcut copilăria ta cu tine ca soț și tată?

– M-am distanțat în toate felurile de trecutul meu. Sunt bucuros pentru că tatăl meu nu a devenit modelul meu. Dar creșterea cu un tată autoritar și violent m-a format și m-a dat o față și un mod de-a fi de care sunt conștient, dar nu reușesc întotdeauna să corectez lucrurile atât de bine cât mi-aș dori, spune el.

Face o pauză, inspiră adânc, până în străfundul plămânilor, și cand respiră face un sunet șuierător când restul de oxigen și dioxid de carbon este expirat pe nas.

– Pot avea un ton aspru, hotărât. Și pot fi foarte direct. Este clar, evident, ar spune unii, probabil. Îmi pare rău pentru asta și sunt conștient de acest lucru. Nu este menit să doară ceea ce spun,, dar înțeleg că felul în care te comporți poate fi dureros și, poate, înspăimântător. Trebuie să îmi cer scuze soției mele pentru situațiile în care izbucnesc.

Pentru un copil singur la părinți, Jon are mulți frați. Are patru frați vitregi despre care știa că-i are, dar pe care abia îi cunoștea – până acum. Asta pentru că în această vară i-a întâlnit pe toți patru la o aniversare de 60 de ani, cu excepția celui mai tânăr dintre ei, Tor.

– Mi-am întâlnit frații de câteva ori, dar niciodată pe toți deodată până anul acesta. A fost ca și cum aveam o nouă familie, aveam dintr-o dată frați la vârsta de 45 de ani. Ei au vârste între 60 și aproape 80 de ai, iar eu sunt unchi petnru nepoți și nepoate cu 10 ani mai mari decât mine. Este puțin ciudat să fiu numit ”unchiul Jon”, și ei spun asta mai mult ca să mă tachineze, spune el râzând.

El mai spune că cei cinci frați au devenit o gașcă unită și că vorbesc unii cu alții aproape zilnic.

– Pentru mine a fost un lucru mare să îmi întâlnesc frații și unul și mai mare să îi cunosc și să avem relații apropiate. Am fost împreună în Anglia în toamnă să ne uităm la fotbal și am văzut împreună meciul dintre Manchester City și Manchester United, cu Haaland și tot tacâmul. A fost o experiență de neuitat și am rămas frați pe viață, chiar dacă niciunul dintre noi nu este suporter City sau United, sau Lees, așa cum era tata. Eu sunt suporter al echipei Tottenham.

El dezvăluie ca a discutat cu frații săi despre tatăl lor, pentru că Jon dorea să știe cum fusese în prima sa căsătorie.

– Da, unii din frații mei au avut experiențe și situații asemănătoare celor prin care am trecut eu și mama mea. A fost bine să discutăm despre aceste lucruri. Să îmi cunosc frații și familiile lor este ceva ce mi-a îmbogățit viața.

Și frații lui cred că este un lucru bun că Jon își împărtășește trăirile cu presa.

Fotbalul de la Campionatul Mondial are deja o săptamână, iar Jon Hartvig Børrestad este unul din jurnaliștii delegați de TV2. De la Campionatul din 2006 în Germania au trecut mai multe campionate disputate pe glob, la care el a participat ca jurnalist. Dar îi este din ce în ce mai greu să stea departe de familie.

– Fiica mea, Jennie, împlinește nouă ani în timp ce eu sunt în Qatar, și din acest motiv este greu să plec de data asta. În plus, sunt un tată bonus pentru Danielle (14 ani).

El a cunoscut-o pe Marion, cu șase ani mai tânără decât el, cu mulți ani în urmă, după ce se mutase în Bergen și începuse să lucreze pentru TV2. Au fost la început iubiți, apoi au locuit împreună, dar s-au despărțit în 2006. Apoi, s-au reîntțlnit în 2009 și s-au căsătorit în 2011.

– Ce să zic? Eu am avut o relație cu altcineva după despărțirea de Marion, iar Marion a născut o fetiță. Dar mai exista jar. Ne-am întâlnit după câțiva ani întâmplător și atunci s-a reaprins dragostea.

El o laudă pe soția sa care face ca viața de zi cu zi și weekendurile să funcționeze, pentru că el este ori la muncă ori în delegație, uneori zile la rând.

– Marion este imposibil de descris, ea ține toate lucrurile acasă în control și ține familia laolaltă.

Jon Hartvig s-a născut într-o zi de august în anul 1977, la Rikshospitalet în Oslo. El a locuit aproape toată viața în Bergen. Dar este un băiat atașat de Drammen și suporter al echipei locale, Strømsgodtset, chiar dacå echipa a trăit zile mai bune, la fel ca sănătatea lui.

– Ultima dată când m-am urcat pe cântar, a arătat 100 de kilograme – și a trecut multă vreme de-atunci. Eu obișnuiesc să spun 100+ dacă mă întreabă cineva, dar, cred că am ajuns la 100 + + acum. Am fost la medic de curând și a descoperit că aveam hipertensiune. Da, încep să mă apropiu de acea vârstă, dar cred că hipertensiunea vine de la stress – sunt multe de făcut acum până la Crăciun.

Jon este descris de alții ca fiind un om încrezător, cuminte, calculat. El suportă să fie certat de spectatorii TV: 20 de ani pe linia de front a televiziunii i-au dat o piele de elefant, pe lângă cea pe care o avea deja din copilărie. Dar când șicanele, hărțuirea și amenințările îi afectează familia, atunci devine furios. Familia lui nu trebuie să superte efectele adverse ale meseriei sale.

– Oamenii devin din ce în ce mai răi. Comentarii și hărțuiri au devenit o parte din activitatea de comentator de fotbal. Ceea ce unii sunt în stare să exprime în comentarii și pe mediile de socializare este la limita perversiunii. Am primit mesaje care atacă familia mea: ”maică-ta e o curva!”, ”nevastă-ta e o curvă”, ”sper ca copiii tăi să ajungă sclavi”. Nu mi le aduc aminte pe toate, le-am șters.

Dar paharul este plin, și ce este de ajuns, ajunge. Dacă vor mai apare mesaje de ură, în special adresate familiei, va merge la poliție.

– Ieri am primit un mesaj, mi s-a scris că sunt un fățarnic, pentru că sunt aici la Campionatul Mondial. Cel mai mare eveniment sportiv al anului nu ar fi trebuit niciodată să aibe loc în Qatar. Ar fi trebuit să fie evenimentul verii – cu înfrățire, bucurie, petrecere și ecrane mari la Kotraskjæeret în Oslo.

Este întrerupt pentru o clipă, îi sună telefonul – vede pe ecran că este John Peder Egenæs, președintele Amnesty International. El spune că au avut multe convorbiri ca o parte a pregătirilor pentru Campionatul Mondial, și trebuie să accepte acest apel telefonic.

– Dar când s-a ajuns la această situație, trebuie să ne facem treaba. Și munca noastră este altfel și mai importantă decât la oricare alt Campionat Mondial. Sunt sigur că TV2 și mediile norvegiene vor prezenta imaginea completă.

sursa: dagbladet.no