Va multumesc, dragi romani!

Dragii mei,

Va multumesc mult pentru sustinere, incurajare, gandurile bune si pentru banii pe care i-ati strans pentru noi.

Saptamana trecuta nu am gandit clar. Nu am gandit deloc. Nu stiu cine ar putea sa gandeasca normal dupa ce iti iei in brate omul iubit in pat la ora 4.30 dimineata si iti dai seama ca nu respira.

Dupa ce iti vezi copilul facandu-i masaj cardiac tatalui sau si intr-o fractiune de secunda decizi ca e mai bine asa, copilul are mai multa forta in maini sa-l ajute dupa ani de catarat pe pereti impreuna cu tatal sau decat as avea eu. Si dupa ce il vezi zacand neajutorat in mijlocul sufrageriei, cu personalul medical incercand sa-l resusciteze, tu rugandu-te in lacrimi la D-zeu sa-l salveze.

Si mai ales dupa ce primesti un telefon impersonal de la spital in care ti se spune ca dragostea vietii tale nu mai este iar mai tarziu, singura explicatie pe care ti-o da doctorul este ca viata e brutala si lucruri rele se intampla si oamenilor de 46 de ani, sanatosi, sportivi si cu analizele la zi.

Cand parintii lui mi-au zis sa le aduc copilul in tara am luat-o ca un fapt care trebuie indeplinit, gandindu-ma la suferinta lor. Eram si inca mai sunt atat de furioasa pe el ca m-a lasat singura incat nu m-am gandit ce si-a dori copilul nostru, nu m-am gandit ce mi-as dori eu si mai ales nu m-am gandit ce si-ar fi dorit el.

Niste oameni mai intelepti ca mine ( multumesc din inima Daniel & Angi ) m-au facut sa realizez cat de important este ca Luca sa aiba un loc unde sa se reculeaga si sa vorbeasca cu tatal sau. Cat de important este pentru mine sa-i cer sfatul cand mi-o fi mai greu. Si cat de important ar fi fost pentru el sa ramana alaturi de noi.

Ca emigrant simti adesea ca locul tau e oriunde si nicaieri dar familia lui am fost noi si locul lui e aici, in satucul nostru linistit care ne-a adoptat, locul unde ne-am simtit cel mai aproape de sentimentul linistit de acasa, locul pe care il strabatea alergand in lung si-n lat si-i stia toate padurile, lacurile si potecile. Si aici o sa fie si locul meu sa-i tin companie cand mi-o veni si mie timpul.

Nu stiu cum o sa trec peste momentul asta. 18 ani, din care 15 prin tari straine au creat intre noi o legatura incredibila. Nu era numai sotul meu, era prietenul meu cel mai bun, era omul fata de care n-am simtit nevoia niciodata sa ma ascund sau sa mint, care m-a sprijinit neconditionat in orice mi-a trecut mie prin cap sa ma implic, era optimismul intruchipat, radia bucurie si tandrete, era sursa noastra de umor, era viata mea.

Acum fiecare respiratie doare, fiecare gand depre el doare si nu pot intelege cum am ajuns dintr-o familie fericita un ocean de durere, suferinta si neputinta.

Luati-va in brate oamenii iubiti, sarutati-i si spuneti-le ce simtiti pentru ei. Nimic nu ne pregateste pentru asemenea momente si sprijinul vostru a fost o binecuvantare.

Eu si Luca va multumim ca ne sunteti alaturi!

PS: o poza din vremea cand viata avea sens.