Pasiune, mișcare și ”feel good”

Mi-a fost dat să cunosc niște oameni tare faini care locuiesc pe-aici prin preajma mea, adică Drammen și împrejurimi și vreau să vă povestesc și vouă despre ei.

Ceea ce e îtr-adevăr fain, este că împărtășesc cu ei cea mai mare pasiune a mea, fotbalul. De când eram copil, când vedeam o minge dezvoltam abstinențe dacă nu puneam și eu piciorul pe ea. Asta nu înseamnă că a fost un fotbalist bun, mai degrabă unul amator, cu temperament, ca orice român care se respectă, și cu o dorință constantă de a câștiga. Orice. Miuța. Meciul. Cel mai mare vis (neîmplinit) al copilăriei mele a fost să joc fotbal la o echipă adevărată. Dar nu a fost posibil, iar despre asta putem vorbi de altă dată. Acum vreau să vă zic despre băieții ăștia, că la vârstă sunt doar băieți pe lângă mine.

Acum vreo trei ani, trei frați și-un amic s-au gândit să se întâlnească ca să joace fotbal și să încerce să coopteze și pe alții pentru a crea un grup care să se întâlnească în mod regulat pentru a juca fotbal.

Zis și făcut. Cătălin, Valentin și Florin (toți Ailenei) și Florin Daniel s-au întâlnit și au jucat fotbal. Singuri. Adică ei patru. Cu timpul au reușit să aducă tot mai mulți la locația unde jucau astfel încât s-a format un nucleu care a continuat să se întâlnească. Când ai o pasiune pentru ceva, reziști multă vreme, cât timp mai ai câțiva pe lângă tine câțiva care sunt la fel de nebuni ca tine.

Am fost și eu intrebat, și după ce m-am gandit temeinic (vreo trei secunde), am cedat și mi-am propus să particip și eu. Acum trebuie să vă spun cu nu aveam idee la ce mă duc.

”Cum sunt băieții ăștia?”

”Mă vor rupe în bucăți la vreun tackling, sau vor fi supărați și vor striga și se vor certa tot timpul?”

”Vor fi punctuali?“

”Vor înjura și se vor certa mult?”

”O să-mi facă plăcere să joc fotbal cu ei sau va fi o sursă de frustrare?”

Nu-mi luați nesiguranța în nume de rău. Încă de prin ’94 nu mai jucasem fotbal cu români și nu știam la ce să mă aștept.

Dar, m-am simțit bine între ei din prima clipă. De la primul salut și atingere a mingii. De la prima ciocnire, în urma căruia am avut, probabil, un deget mare rupt la piciorul stâng. Dar ce contează un amănunt atât de neînsemnat când găsești într-adevăr niște oameni faini cu care să-ti petreci două ore în fiecare duminică. Paradis, nu alta!

Stați, că nu-s ironic. Că în duminica următoare m-am prezentat cuminte și punctual la următorul antrenament, cu ghete noi în rucsac. Cine era ca mine. Crampoane, tată, pe teren sintetic. După vreo juma’ de oră nu-mi mai simțeam picioarele, iar pe calcâie nu mai avusesem așa bășici de pe vremea când încercam disperat să joc fotbal cu adidasi cu două numere prea mici (prin România, pe undeva).

Mda. Vreau să înțelegeți că nici degetul rupt, nici bășicile nu m-au ținut acasă, iar la următorul antrenament am venit cu … vazelină. Aia care se folosește la buze, nu aia de la planetară, deși în cazul meu cred că efectul ar fi fost identic. Pentru că trebuia să elimin sursa de fricțiune. Cu plasturi pe călcâie și vazelină în bocanci, am pășit încrezător pe gazonul sintetic și mă simțeam din nou unul din echipă.

Un alt aspect, demn de menționat este că, cu timpul, elasticitatea din corp pe care o aveai la 20-25 de ani nu se pierde, dar se tranformă. Cei care se pricep la fizică știu să calculeze efectiv elasticitatea unui obiect, iar in cazul in care cineva s-ar gândi să o măsoare pe a mea, va descoperi că sunt elastic … ca un caș (vorba băieților de la ”Fără zahăr”). Dar, când te uiți în oglindă vezi un corp supraponderal, cicatricele operațiilor de la protezele coxo-femurale, vazelina din bocanc bandajele de la degetul rupt, însă în cap ești tot la 16-17 ani. Asta te împinge la teribilism. Așa și cu mine.

Am mers la antrenamente până am aflat de la naprapat că am paratendinită la ambele tendoane ale lui Ahile (nu-l cunosc pe Ahile ăsta, dar am auzit că avea o vulnerabilitate acolo) și că dacă nu stau cuminte acasă vreo 12 săptămâni s-ar putea să devină o vulnerabilitate și pentru mine (adică să se rupă).

Nah, mi-am luat rămas bun de la băieți câteva săptămâni, pe-atunci erau in hala de la Hokksund, și am revenit după vreo paișpe săptămâni , mai greu adică cu mai multe kilograme la cântar, evident mai bombat, dar cu ghete noi. (Am dat și pe alea aproape o mie de coroane).

Dar acum sunt bine. Adică nu am probleme mari de sănătate (în afară de hipertensiune, un pic de obezitate morbidă) sau accidentări (am scăpat cu tendoanele intacte, deocamdată). Doar un deget inelar la mana stangă care probabil este fisurat de la un șut al lui Ion (singurul moldovean de peste Prut), posesorul unui șut care lasă urme durabile pe trupul meu, și care azi m-a ”curentat” la două degete de la mâna dreaptă. (Încă nesigur cum le voi putea folosi mâine).

În pozele de mai sus suntem doar noi, cei care am fost azi la antrenament. Dar suntem mai mulți și și cei care au lipsit azi sunt oameni faini! Am uitat să menționez că avem și pe cel mai bun polonez din echipă, Krysz! Îl vedeți în poză. Vorbește limba română, l-au corupt și pe el, băieții ăștia!

Bun, dacă ați avut răbdare și ați citit până aici, vă mulțumesc. Pentru că ceea ce doresc să vă transmit este că acești băieți sunt minunați. Toți. Este o adevărată plăcere să joci fotbal cu ei. Nu te plictisești. Iar la final, după două ore, acea plăcută senzație de oboseală de după antrenament se transformă în surpriză mai puțin plăcută când te dai jos din mașină și vrei să intri în casă. Parcă ai împrumutat picioare de la un reptilian sau de la un ”alien”. Ca să nu mai zic de alte grupuri de mușchi și oase, de care uitaseși că le ai.

Ce mă face să continui să merg duminica să zburd de fericire cu ei pe un teren de iarbă sintetică? Răspunsul nu poate fi decât personalitățile lor atât de colorate, coeziunea și pasiunea, sentimentul de apartenență și de a fi acceptat, în ciuda handicapului pe care îl am. Adică acel ”feel good” greu de explicat, de justificat sau uneori de înțeles chiar și pentru mine însumi.

---

Sâmbătă, băieții au participat la un turneu de fotbal în Bekkestua. Turneul este organizat în fiecare an de un pasionat al fotbalului, afgan de origine, care și-a propus ca prin acest eveniment să ofere o posibilitate echipelor de fotbal formate din imigranți de a se întâlni și de a concura.

Băieții au fost încrezători ieri, și-au dorit victoria. Ion avea ca obiectiv câștigarea cupei, în timp ce Cătălin dorea ca toată lumea să se simtă bine, să joace fotbal și să fie o zi frumoasă pentru toți.

În grupe de câte 5 echipe, echipa băieților noștri denumită ”RoSpartani” a avut o evoluție bună, înregistrând o victorie cu 6-0 împotriva echipei KingsMen 1, apoi au fost învinși de Sandvika FC cu 0-2 într-un meci disputat și echilibrat, după care au mai înregistrat două rezultate la egalitate, 0-0 cu Gull Gutter și 2-2 cu Setaregan, acumulând la finalul grupei preliminare un total de 5 puncte.

Din păcate cele 5 puncte au fost suficiente pentru locul 3, doar primele două clasate calificandu-se în faza finală a turneului. Astfel, băieții s-au putut bucura binemeritat de restul weekendului.

Am avut și galerie:

La anul promit să joc și eu, dacă mi se vindecă degetele, călcâiele, dacă șuruburile din șolduri mai țin și dacă încă mai sunt în posesia acelor tendoane ale lui Ahile, cu condiția să mă ia ăștia în echipă. Dar asta e altă poveste!

La anul luăm cupa!