Știind că locuia în zona afectată l-am sunat vineri seara pe Alex Humă, încă pe când incendiul bântuia cu furie pe coasta dealului de la Stenseth/Krokstadelva, și l-am întrebat cum se simte, dacă totul e ok, dacă s-au autoevacuat sau au fost evacuați din zonă. La acea oră Alex era încă optimist, în ciuda imaginilor care rulau la televizor sau a celor din mediul online.
Dar să ne întoarcem puțin în timp, la ziua de vineri.
Soția cu copilul și bunica se autoevacuaseră mai devreme, în timp ce Alex încerca să stropească cu apă acoperișul casei pe care tocmai îl terminase de vopsit cu o săptămână înainte. Vântul aducea fragemente, scântei în flăcări, care cădeau peste tot, pe acoperiș, pe terasă , pe gazon. Au ciuruit șezlongurile de pe terasă. Vantul și temperaturile înalte au jucat un rol esențial în răspândirea rapidă a flăcărilor.
În timp ce Alex era încă pe acoperiș încercând să îl mențină umed, polițiștii au mers din casă în casă, au bătut la uși, unde nu li s-a răspuns le-au spart, au intrat și s-au asigurat că nu mai e nimeni prin case. La fel și la ușa lui Alex. A trebuit să plece în grabă, și a apucat să ia cu el doar cheile de la mașină. În casă au rămas toate lucrurile, poze, amintiri, jucării, hăinuțe, tot ce agonisește omul într-o viață. A plecat repede, sub privirile severe ale polițiștilor care doreau să se asigure că zona era evacuată complet.
Am fost în zonă acum câteva săptămâni, înainte să plecăm în concediu. O priveliște extraordinară spre sud-vest, verdeață, aer curat, liniște, case albe, cocoțate pe munte, cu niște străduțe idilice, care îți dădeau impresia unui cătun tipic norvegian din sud. Țin minte că atunci am reacționat la cât de îngustă era strada în care intrasem și mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă vreodată s-ar produce o calamitate, cu străzi atât de înguste. Nu aveam de unde ști că urma să primesc un răspuns atât de crunt la acea întrebare.
Poate cei mai mulți, dacă nu toți, am urmărit imaginile din ziare, de pe net sau de la TV, cu focul parcă presărat în cuiburi. Doar că fiecare din acele cuiburi era, de fapt, o casă, un cămin, plin de amintiri, experiențe, trăiri, vise și clipe trăite, care acum se transformau în scrum.
La prima ședință de informare, la care am participat împreună cu familia Humă, am văzut un primar al municipalității Drammen care cu greu și-a putut stăpâmi lacrimile, în fața sălii arhipline. Am văzut un șef al secției de pompieri din Drammen care le-a spus celor din sală: ”Și eu sunt unul dintre voi, casa mea a ars impreună cu ale voastre. Deci știu cum vă simțiți. Dar acum stau în fața voastră cu răspunderea pe care o am și pe care vreau să o onorez”, a spus Torgeir Andersen, victimă și salvator într-unul. După scurte introduceri informative din partea autorităților, celor prezenți li s-a oferit posibilitatea de a pune întrebări. Și oamenii au întrebat, ba dacă mai a rămas ceva din casa lor, sau de animăluțele pe care nu le-au putut salva în iureșul evacuării, sau despre măsurile luate de pompieri în strada X sau de ce nu s-a făcut ceva anume în strada Y. Întrebări normale, decente, la care s-a răspuns tot cu decență și respect. Evident, unele întrebări, precum cele legate de cauza incendiului, nu au putut primi vreun răspuns la acel moment, dar probabil ancheta inițiată de poliție va dezvălui, sau nu, motivul declanșării incendiului.
Am văzut lacrimi, deznădejde, acea tăcere în care înțelegi că omul lucrează din greu, pe plan intelectual, ca să înțeleagă anvergura situației în care se află. Am văzut voluntari de la Crucea Roșie care răspundeau tuturor cu bunăvoință și amabilitate și îndrumau oamenii spre birourile ad-hoc ale companiilor de asigurări sau spre camerele unde sinistrații puteau să-ți aleagă un pantalon, o cămașă, încălțăminte sau o jucărie pentru copil. Și totul într-o liniște asurzitoare, deranjată doar de vorbele șoptite ale femeilor voluntare care te îndrumau spre hainele pentru bărbați, femei, copii sau spre zonele cu articole de igienă.
Am observat o demnitate în privirile oamenilor. Recunoșteau într-un fel că au nevoie de ajutor, luau ceva pentru ei dar lăsau în urmă și pentru următorul. S-au mobilizat extrem de repede, avand in vedere că era o zi de sâmbătă, la nici 24 de ore de la izbucnirea incendiului. Erau toți acolo, la datorie, bărbați și femei, cu vârste de pensionari, cu mișcări domoale dar cu priviri blânde și cuvinte înțelegătoare. Da, pentru unii o fi țara asta rece și distantă, dar ieri și alaltăieri nu conta cine ești, de unde vii, ce culoare ai la piele sau în suflet. Ai fost văzut ca o ființă umană care are nevoie de ajutor și l-ai primit fără condiții.
Acum urmează o perioadă lungă de incertitudine. Se va discuta desigur, la nivel municipal, dacă și în ce fel se vor reconstrui casele de pe acel versant. Toată infrastructura este distrusă: apă, canalizare, electricitate, drumuri, parcări și, evident, casele. Asta inseamnă, probabil, doi ani sau mai mult, pană cânt Alex, Alexandra, Ayan și bunica vor putea din nou să intre în căsuța lor, la fel ca ceilalți peste 400 de sinistrați. Până atunci, vor trebui să se obișnuiască cu multe. Cu întrebări inutile, cu suspiciuni din partea unora, cu așteptarea și incertitudinea. Îți dai seama cum e să plătești o rată la un împrumut ipotecar pentru un loc ars, unde cândva a stat căsuța ta, și nu știi când va fi reconstruită? Sau dacă va fi reconstruită?
Am scris aceste rânduri pentru că am trăit câteva clipe lângă acești oameni, în această situație extrem de dificilă. I-am văzut trecând prin stări emoționale grele, complicate și greu de descris. Alături de noi, în sală, peste 400 de oameni simțeau la fel, plângeau în surdină, iar pe scenă, un șef de stație de pompieri care suferea în rând cu ei.
Putem fi buni, putem fi și mai buni, dar în fața catastrofei suntem neputincioși, inerți și incapabili să facem ceva. Și atunci este bine să fie alții în jurul nostru care ne pot întinde o mână. Ne pot spune o vorbă bună. Ne pot încuraja și ne pot reaprinde speranțele că va fi bine. Într-o zi. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Contribuie și tu:
Soț, tată, bunic, traducător autorizat/ interpret licențiat și autorizat, licențiat în asistență socială și reabilitare pentru persoane cu dizabilități, contributor
