Despre Norvegia

Alegerile Parlamentare din Norvegia – istoric si informatii utile

Scris de Daniel Solheim
Alegerile Parlamentare

In septembrie, o data la patru ani, sunt alesi in Parlament 169 de reprezentanti din 19 districte electorale.

Cine poate sa voteze?

Cei care au implinit varsta de 18 ani pana la sfarsitul anului electoral si au cetatenia norvegiana, pot vota la alegerile Parlamentare. Conditia este ca persoana sa fie luata in evidenta la recensamantul populatiei (lista pentru persoanele care au dreptul la vot).

Cine poate fi votat?

Toti cei care au dreptul de vot la alegerile Parlamentare pot fi alesi ca reprezentanti in Parlament. Exista cateva exceptii – unele grupuri, printre altele angajati ai ministerelor si ai serviciilor externe, judecatori ai Curtii Supreme de Justitie, nu pot fi alesi.

Se voteaza pe liste de candidati ale diferitelor partide. Cine este pus pe lista de catre partid, decid participantii sedintei de nominalizare a partidului respectiv. Chiar daca alegatorii pot „corecta” buletinul de vot prin modificarea prioritatii candidatilor pe lista si prin taierea candidatilor de pe lista, practic, posibilitatile de a influenta componenta persoanelor propuse sunt mici. Ordinea in care partidele au pus persoanele pe liste este decisiva.

Cum se voteaza?

Votul in sine se face prin prezentare personala la sectia de votare in ziua alegerilor sau prin votul in avans. Fiecare este liber sa decida daca doreste sa voteze in avans sau sa voteze in ziua alegerilor.

Votul in avans este organizat de catre municipalitati si poate incepe din 10. august si dureaza pana in vinerea dinaintea zilei de vot (in afara Norvegiei penultima zi de vineri inaintea zilei de alegeri).

Cei mai multi aleg sa voteze in ziua alegerilor, care, conform legii trebuie sa fie intr-o zi de luni in septembrie.

Guvernul decide data. Consiliul municipal poate decide ca in unele locuri, municipalitatea sa poata tine alegeri si in duminica dinaintea zilei oficiale de alegeri.

Votul in sine se petrece prin faptul ca persoana se prezinta la una din sectiile de votare in municipalitatea in care este incris la recensamant.

Trebuie sa aiba la sine un document de identitate, astfel ca functionarul electoral sa poata sa se asigure de identitatea alegatorului si sa poata insemna in lista de recensamanta (asta pentru a impiedica ca aceeasi persoana sa voteze de mai multe ori).

Alegatorul merge la o cabina de vot unde sunt prezentate toate buletinele de vot (listele fiecarui partid). Isi alege buletinul de vot al partidului pe care doreste sa il voteze, il impatura in asa fel incat nimeni sa nu poata vedea care ce fel de buletin de vot a ales. Buletinul de vot este stampilat de catre functionarul electoral inainte ca alegatorul insusi sa introduca buletinul de vot in urna. Aceasta procedura este menita sa asigure principiul votului secret.

Tidligere utenriksminister Halvard Lange stemmer ved stortingsvalget i 1949. Foto: NTB scanpix.
Fostul ministru de externe, Halvard Lange, voteaza la alegerile parlamentare din 1949.
Foto: NTB/Scanpix
Contabilitatea voturilor

In Norvegia avem alegeri proportionale. Asta inseamna ca partidele au reprezentati alesi in Parlament in relatie cu procentul de alegatori care le acorda votul.

Norvegia este impartita in 19 districte electorale care urmeaza vechile granite judetene de dinaintea reformei regionale.

Recensamantul in fiecare district electoral este punctul de pornire pentru acordarea locurilor din parlament (mandate). Pentru a asigura reprezentarea unui district cu o populatie mai rarefiata, se foloseste un calcul care combina recensamantul cu suprafata. In total sunt alesi 169 de reprezentanti in Parlament.

Reglementarea electorala poate da o distributie „disprportionata” intre partide a locurilor din parlament pentru ca contabilizarea voturilor se face in fiecare district electoral.

Cand, de exemplu, 4 mandate dintr-un district vor fi impartite intre sapte partide, nu poate exista o distributie a mandatelor care sa corespunda exact cu numarul de voturi. Mai multe partide pot ajunge sa nu fie reprezentate. De asemena, si insusi metoda de calcul poate accentua distribuirea disproportionate prin faptul ca partidele mari pot fi supra-reprezentate iar cele mici, sub-reprezentate in comparatie cu numarul de voturi.

Pentru a corecta aceasta distributie disproportionata, avem o reglementare a mandatelor de nivelare. Acestea se impart partidelor care au primit prea putini reprezentati in relatie cu numarul de voturi la nivel national dupa ce primele 150 de locuri in Parlament au fost distribuite.

In total exista 19 mandate de nivelare, cate unul pentru fiecare district electoral.

Partidele primesc mandate de nivelare in districtele in care au fost foarte aproape de a obtine un mandat. Astfel, compozitia Parlamentului este intr-o corelatie mai buna cu numarul de voturi acordate partidelor. Totusi, doar partidele care au trecut de pragul minim – 4 % voturi la nivel national – care pot intra in lupta pentru mandate de nivelare. Nu exista prag minim la distribuirea mandatelor districtuale.

Reglementari electorale istorice
Alegeri majoritare indirecte (1814-1905):

Alegatorii alegeau electori, iar electorii veneau la intrunirea electorilor pentru a decide reprezentantii districtelor.

Acest sistem s-a format intr-o perioada in care nu existau partide politice iar intentia era de ajunge la persoanele potrivite.

Motivul pentru metoda de alegeri indirecta era ca electorii trebuiau sa fie oameni mai bine calificati pentru a aprecia candidatii, decat alegatorii obisnuiti, pentru a face o alegere corecta. Alegerea electorilor si a reprezentantilor din parlament era efectuata sub forma alegerilor majoritare – cel care primea cele mai multe voturi era ales.

Aceasta reglementare electorala a dus la faptul ca numarul reprezentantilor din parlament nu era fix, se modifica de la alegeri la alegeri in perioada dintre 1814 pana in 1859.

Numarul electorilor era dependent de numarul persoanelor cu drept de vot, de exemplu era nevoie de 100 de persoane cu drept de vot la tara, pentru a alege un elector, in timp ce in locatii mai mari (targuri) un elector putea fi ales de catre 50 de alegatori cu drept de vot.

Intre 5 si 14 electori puteau alege, dupa aceea, un reprezentant in Parlament, 15 pana la 24 puteau alege doi, 25 la 35 puteau alege trei si, daca erau mai mult de 35 de electori, puteau alege patru reprezentanti.

Cresterea numarului de persoane cu drept de vot si migratia populatiei a facut ca numarul reprezentantilor sa creasca. Constitutia din 1814 spunea ca trebuie sa fie minimum 75 si nu peste 100 de reprezentanti, dar cifra a fost depasita deja in 1845. De la alegerile din 1862 a fost stabilit un numar fix de parlamentari, care intre timp a crescut de la 111 la 169.

Treptat metoda electorilor a fost expusa la critici intense si vazuta ca o metoda care „incapacita” alegatorii.

Reglementarea electorala din 1814 continea doua reguli care urmau sa aiba o importanta pentru dezvoltarea ulterioara a sistemului electoral:

  1. zonele de provincie urmau sa aiba o reprezentare mai puternica decat zonele centrale. Ulterior, acest principiu a fost respectat intotdeauna.
  2. Orasele urmau sa aiba o treime din mandate iar districtele rurale doua treimi.

Ultimul punct este cunoscut sub denumirea „bondeparagrafen” – paragraful taranilor. Multi ani la rand, aceasta reglementare a facut ca orasele sa fie puternic supra-reprezentate in Parlment, dar mai tarziu, urbanizarea si „fuga din zonele rurale” au facut ca situatia sa se schimbe.

In 1952 bondeparagrafen a fost abrogat, dupa multe conflicte, prin modificarea constitutiei. Astfel, diferenta tehnica electorala dintre mediul urban si cel rural a fost desfiintat, iar judetele au fost transformate in circumscriptii electorale.

Alegeri majoritare in circumscriptii cu un reprezentant ales (1905 – 1919):

Alegatorii urmau sa voteze acum, in mod direct, canditatii in Parlament, fara electori. Tara a fost impartita in circumscriptii electorale mai mici care, fiecare din ele, alegea un reprezentant in Parlament.

Alegatorii votau direct candidatii iar alegerile erau organizate in asa fel incat candidatul care primea peste jumatate din voturi, era ales.

In cazul in care niciunul din candidati nu primea peste jumatate din voturi, se organiza un nou scrutin, iar in acel caz era suficienta majoratea simpla.

Reglementarea circumscriptiilor cu un reprezentant ales favoriza partidele mari si a slabit posibilitatile partidelor mai mici.

Alegeri prortionale in circumscriptii cu mai multi reprezentanti alesi (de la 1920 incoace)

Cu exceptia unor ajustari, aceasta reglementare este cea folosita si in zilele noastre. Circumscriptiile cu un reprezentant ales au fost inlocuite cu circumscriptii cu mai multi reprezentanti iar mandatele sunt distribuite dupa metoda proportionalitatii.

Reglementarea privind mandatul de nivelare a fost introdusa inaintea alegerilor in 1989.

Dezvoltarea numarului de reprezentanti in Parlament in timp

* Adunarea regatului din 1814

** 1989: 165 (157 + 8 mandate de nivelare)

*** 2005: 169 (150 + 19 mandate de nivelare)

Perioada electorala a fost modificata de la trei la patru ani in 1938.

Reglementarea privind mandatul de nivelare a fost introdusa la alegerile din 1989.

actualizat: 28.7.2021

sursa: Parlamentul Norvegiei

Despre autor

Daniel Solheim

Sot, tata, pedagog social, contributor si traducator

2 Comentarii

Lasă un comentariu